Ama Ata Aidoo - Ghana: unde mărgeaua vorbește
Ama Ata Aidoo (1942-2023) a fost o scriitoare ghaneză a cărei operă tratează teme ca poziția femeii africane în societatea modernă sau moștenirea colonialismului european în Africa. A urmat și o carieră academică, predând la Universitatea din Ghana și la Universitatea din Cape Coast și acceptând posturi de profesor invitat în Statele Unite și în Kenya. A fost numită Ministru al Educației în Consiliul Național de Apărare Provizoriu în Ghana în 1982, poziție din care a demisionat după 18 luni din cauza pozițiilor sale neagreate de regim și s-a mutat în Zimbabwe. Dintre operele sale cele mai cunoscute: piesele de teatru The Dillema of a Ghost (1965) și Anowa (1970), volumul de povestiri No Sweetness Here: A Collection of Short Stories (1970), romanele Our Sister Killjoy: or Reflections from a Black-eyed Squint (1977) și Changes: A Love Story (1991), cel din urmă primind Commonwealth Writers’ Prize for the Best Book, și volumele de poezii Someone Talking to Sometime (1986, pentru care i s-a decernat Premiul de Poezie Nelson Mandela), Birds and Other Poems (1987), An Angry Letter in January (1992), After the Ceremonies: New and Selected Poems (2017).
„Nu, nu cred că opresiunea femeilor de către bărbați este singura mea preocupare. Sunt femeie și sunt africană, sau, mai degrabă, sunt africană și sunt femeie, și cred că asta mă așează la o răspântie explozivă a istoriilor politice contemporane.”
Ama Ata Aidoo, în An interview with Ama Ata Aidoo, Anuradha Dingwaney Needham, în The Massachusetts Review; Amherst Vol. 36 (Spring 1995)
Traducerea a fost publicată în revista Poesis internațional nr. 33, într-un dosar mai larg care cuprinde 33 de poeți din 25 de țări din Africa.
îl poți citi în întregime aici:
Ghana: unde mărgeaua vorbește
Unchiul meu era profetul,
aruncându-și mărgelele încoace și-ncolo,
afundându-se, prezicând,
puzderie de avertismente, dulci promisiuni.
Un ochi pentru trecut, patru către viitor,
jumătate de duzină sau mai bine pentru acum.
El era bun dacă veștile erau bune;
pentru cele rele, de vină era șiragul.
Făcute din oase
sau cristale de sticlă
tăiate în piatră
sau din alamă bătută
Toate acele ore de muncă, Soră,
transpirația și sângele, Frate,
asta face din mărgea altceva
față de diamante, opale și aur.
Scutură-le încoace, răsucește-le încolo
vezi luciul incadescent,
vezi cum strălucesc
într-un milion de nuanțe.
Mărgea elegantă, fermecătoare,
înflorată, imperfectă, netedă sau încrețită,
tu dai contur petrecerilor noastre,
ale tale-s festivalurile, sărbătorile, fiestele.
Să-mi dai o mărgea învelită în bucurie;
găsește-mi una care să-mi poarte durerea.
Cântăm despre mărgele și cântăm cu mărgele;
doar vezi cât de bine ni se potrivesc.
Zezea[1] drumurilor noastre fericite,
zumzetul vieții când totul pare pierdut.
Mărgelele-s năzdrăvane, cu zvâc și zglobii
cea mai mare meșteșug, zăgaz al durerii.
Vorbește-mi de mărgele, Bunico,
vorbește-mi.
Spune-mi de ele, Nana,
hai, spune.
S-a luminat la față de-ndată
și m-a privit, zâmbindu-mi cald.
Apoi a tras un taburet și s-a așezat,
m-a ascultat cu atenție și a întrebat:
„O poveste despre mărgele, asta ai vrea?
Vrei o poveste sau două?
O să îți spun o poveste sau două.
Dar să-ți vorbesc de fiecare mărgea,
în cuvinte care cântă și dansează ca ele,
pentru asta, ție și mie, nu ne-ar ajunge
nici viața mea, în ore și zile,
nici viața ta, în săptămâni și ani.
Un milion de vieți nu înseamnă mult
când mărgelele sunt miezul, gândul, motivul.
Ne scufundăm, înotăm, plutim,
Săpăm după ele, pieptănăm pădurile.
Mărgele Koli pentru nou născut
la el pe încheietură, pe talia ei,
cascadă de mărgele albe pentru mamă,
foarte potrivite ritualului.
Unele mărgele sunt blânde
ca acelea ce-au întâmpinat copilul aici;
unele sunt sălbatice,
dinți de leu, lovituri de trăsnet.
Mai sunt și cele din jurul taliei mele,
Doar pentru ochii mei și-ai încă cuiva!!
Nu mi-ați văzut iubirea în astă-seară?
A întrebat, aprins, tânărul războinic.
Ușoară la pas, subțire ca arcul,
ochii ei, adevărate minuni.
Era unsă și foarte curată,
pudrată era, ca o regină,
purta un voal din mătasea cea mai fină,
degetele le-avea cuibărite-n sandale.
Nu mi-ați văzut iubirea în astă-seară?
Cea care poartă în păr mărgele de aur?
Cine mi-a văzut iubirea în astă-seară,
întrebă atunci tânăra domniță.
Cine l-a văzut pe neînfricatul războinic?
adio războiului spusese el
își îngropase vârful săgeții.
Brâul său scăpat era de sânge și sudoare.
Purta cele mai frumoase podoabe,
și era uns, precum un rege,
și-n păr avea mărgele de-argint.
Cine mi-a văzut iubirea în astă-seară?
În cel mai pur alb ne spun bine-ați venit
și în negru își iau rămas bun,
uneori albastre și maro și roșii,
verde metalic sau indigo.
Cele mai multe mărgele, de departe,
sunt lustruite, smolite, împănate.
Unele sunt lucrate, pe dinafară sau pe dinăuntru,
în nuanțe elegante, fine, delicate.
Mărgelele sunt cele mai pestrițe, tremurul,
zenitul tuturor momentelor mari.
Senină, calmă, mereu reținută,
zimțată, cleită, colorată,
în continuă schimbare, mărgea,
ești cea mai bună, ești cea mai mare.
Așa că să n-aud despre mărgele-rozetă[2]!
Să n-aduci vreodată vorba de asta.
Nu-mi zgâria urechile cu ele.
Nu-mi zgâria urechile!!!
Pentru viața mea și-a ta, la schimb,
nu-i nicio piatră prețioasă îndeajuns.
Nici aurul, și dacă nici măcar aurul,
ce naiba să însemne rozeta?
Îmi e groază de rozetă.
A fost o armă
a oprimării,
nicidecum… o mărgea.
Șapte vieți întregi pentru o mărgea?
Ce fel de târg să fie și ăsta?
Un strat de nisip și unul de pământ
pentru viețile celor de-o seamă cu noi?
Și ce dacă n-au fost șapte, ci una?
Un suflet pentru o mărgea sclipitoare?
Nici că există lăcomie mai mare,
pare o idioțenie absolută!
Nu-mi pomeni de mărgele-rozetă,
n-aduce vorba de asta.
Nu-mi zgâria urechile cu ele,
nu-mi zgâria urechile.
Se zice că mărgelele ieftine flecăresc,
zdrăngăne, trăncănesc,
iar mărgelele mari nu vorbesc niciodată.
Și totuși, dacă șiragul e bine făcut,
cântă,
dansează,
țopăie
și troznesc.
Dacă e chiar meșteșugit, un șirag
poate vorbi un milion de graiuri.
Va ascunde ceva pentru fiecare
și va spune cele mai uimitoare lucruri.
Și uneori, din când în când,
fiecare mărgea râde cât poate.
Unele mărgele sunt mai mici
decât speranțele minților meschine.
Deși-s numite bodom[3], ca la câini,
cățeluș, cuțu-cuțu,
mărgelele bodom sunt cu-adevărat mari,
ele sunt elefanții șirului.
Ele deschid drumul
și anunță o nouă zi.
Natura lor e un mister,
acel cum, acel sentiment, strălucirea
pietrelor prețioase: cea mai neînsemnată și cea mai mare,
prima și cea mai reală încercare a omului de-a crea, de a-ne înfrumuseța sinele.
Cea mai potrivită cale către inima cuiva,
fereastra unui spirit înspre lume,
mărgelele îmbracă-n culori vii orice năpastă.
La fel ca îngerii, se roagă pentru noi.
Mărgelele dau curaj inimii celei mai grele.
La fel ca ceaiul și alte băuturi,
ne pot încălzi atunci când ne e frig
și ne pot răcori când ne e cald.
Binecuvântate fie mărgelele
care ne aduc pacea.
Păzește-ne, Doamne, în viața asta
de mărgelele războiului, haosului, tulburării.
Fără șiruri de calamități,
cutremure, inundații și foamete.
Niciun tsunami de necazuri pe bune.
Să ne țină liniștiți și să ne țină de cald.
Pentru fiecare culoare din curcubeu
există undeva, în lume, o mărgea:
ca o zi de-acum un milion de ani
sau timidă, tânără, apărută astăzi în zori.
Mărgele albastre, mărgele verzi,
mărgele galbene și cenușii,
mărgele negre, mărgele albe,
mărgele roșii și maro.
Te înalți dintr-un morman de cenușă
și ești mai mult decât ai fost vrodată.
Mărgea, ești cu adevărat minunată,
tu ești phoenix-ul anilor.
Nesfârșite ore pentru a le-obține,
acel cum, acel când, în ce fel.
Un miliard de suflete le poartă
oricum, oricâte, oriunde…
Scoasă din pământ și topită,
minune făcută de om,
crudă, sau pregătită, uscată,
veșnic păstrată, veșnic prețuită.
Adusă la perfecție și târguită,
distrusă și bătută,
arsă, chinuită,
rănită și plină de sânge
pe tine nu te vom lăsa niciodată în urmă,
cea mai bătrână, cea mai dorită invenție a noastră.
Prețioasă, pură, perlă șlefuită,
sigură încă, sacră, zgâriată, ciupită.
Târguite, schimbate, de nădejde la nevoie,
unice, de neegalat, de neînvins,
mărgelele-s catifea verde, elegante ca ploaia,
vestale, vanitoase, virile.
Poleit și aurit
nu poate fi niciun palanchin.
Dacă nu stai alături de rege
poți fi regina,
sufletul și spiritul dinăuntru.
Mărgelele merită,
mărgelele-s demne,
spală-mi câteva să-mi mângâie pielea,
un simbol al iubirii, un dar pentru cei ca mine.
Găurită și sacră,
zăngănită, zornăită, zgâlțâiă,
ne însoțești de-a lungul vieții,
cel mai apropiat prieten, până la sfârșit.
Nu-mi spuneți că dacă n-aveam mărgele
găseam altceva pentru nevoile mele.
Cum ar fi – ce? Cum ar fi – unde?
Păstreaz-o, te rog, chiar dacă se vinde.
[1] Zeze sau tzetze sau dzendze este un instrument muzical cu coarde originar din Africa.
[2] În original, mărgele chevron; mărgele de sticlă, create de artizanii din Veneția și Murano undeva la sfârșitul sec. XIV. Au fost folosite intens în comerțul cu Africa de Vest și America.
[3] Mărgelele bodom sunt un tip de mărgele din pulbere de sticlă produse în trecut în Ghana, între cele mai mari dintr-un șir; cuvântul înseamnă și „câine” în unele dialecte akane.